“Nimicurile”-s viata
Stau in fotoliu-mi adanc, ascult Bob Dylan, privesc o margine din exteriorul camerei mele ramasa nefinisata si gandu-mi zboara departe. Imi vin in mod haotic in cap imagini ale unor iubiri ce n-au fost sa fie, chipurile bunicilor morti, chipuri ale altor persoane dragi si amintirile mirosurilor toamnelor trecute.
Ma doare capul, dar ma simt mai bine decat oricand. E liniste, afara ploua si meditez.
Ma gandesc la anii petrecuti la bunici. Ma gandesc ca eram mic si doream sa fiu mare. Si faceam planuri pentru ce-o sa fac cand voi fi mare. Am dorit sa ma fac presedintele Romaniei (poate chiar si al SUA), aviator, fotbalist, avocat precum in “Ally McBeal“, primar, om de afaceri. Evident, niciun plan nu mi s-a implinit, dar aceste visari, aceste iluzii mi-au facut viata mai frumoasa. Acum, cand ma gandesc la cate debitam si cate prostii croiam, rad, dar rad cu nostalgie si as vrea sa am iar acea varsta.
Ma gandesc ca anii de liceu au trecut ca-ntr-o visare, iar anii de facultate au trecut si mai repede de atat umbland intre cladirile unde se tineau cursurile, joburi si micile distractii. Ma gandesc ca nimic nu e nimic si tot ceea ce conteaza este prezentul asa cum este el. Orice incheiere al unui ciclu, aduce fiinta mai aproape de sfarsitu-i. Azi esti frumos si tanar, maine esti cocosat, urat si uitat de toti, iar poimaine mori. Cand naiba am ajuns la varsta pe care-o am?!
Viata e o chestie care cere alegeri in fiecare zi si facem alegeri in fiecare zi pentru ca si decizia de a nu face nimic este tot o alegere. Ma gandesc ca programam intalniri, concerte sau concedii pe care le asteptam cu multa nerabdare ca si cand celelalte lucruri n-ar mai conta si sarim repede peste “etapele intermediare”. Fugim si nu stim nici daca am trecut pe langa un copac inflorit sau pe langa o batrana amarata. Fugim incat nici nu stim in ce zi suntem; si zilele fug de noi. Si, realizam tarziu ca nimicurile nu exista, ci sunt doar lucruri importante pe care nu le constientizam.
Poza: Muntii Trascau, 30 noiembrie 2009.
