Istanbul

La parasirea unui loc in care am petrecut ceva timp si-n care m-am simtit bine am un sentiment ca las ceva acolo; nu stiu exact ce, poate ganduri, o bucata de suflet sau poate doar acel timp din viata mea pe care l-am petrecut acolo.

Tocmai m-am intors de la Istanbul…

Istanbul nu e Paris, nici Munchen. Nu e nici Barcelona, nici Roma. Nu prea gasesti asemanari intre ele. E un oras cu o istorie bogata, plin de moschei si de alte cladiri vechi si interesante; e un oras aglomerat care poate parea haotic, dar pe care doar cel care merge acolo si patrunde in atmosfera locurilor il poate intelege. Un oras negustoresc – de cateva secole bune – in care toti au ceva de vandut, un oras in care turist fiind e greu sa-ti dai seama care-i pretul corect si-n care negocierea e o arta si o necesitate. E un oras in care, surprinzator, te simti in siguranta, spun “surprinzator” pentru ca la cei 13 milioane de locuitori pe care-i are – din acest punct de vedere, cel mai mare oras al Europei si al cincilea in lume – sunt o gramada de saraci (foarte putini-s cersetori), dar nu am vazut pe nici unul sa puna mana pe ceva ce nu era al lui desi am iesit de mai multe ori in afara zonelor turistice si am petrecut pe strazi si pana la 12-2 noaptea. E un oras diferit.

E capitala europeana anul acesta. Si se vede de ce.

Capitala europeana 2010 (Avrupa Kultur Baskenti)

Poza: Istanbul, 19 august 2010.