Iti FACI PLANURI multe si pe multi ani… Pentru ce? Acum EXISTI. Maine nu poti stii.

PIERZI emotii, CASTIGI luciditate… asta-i chiar un castig?!

CAUTI fericire, dar – cu ochii tai de cal – GASESTI substituenti care-ti par ok. Pe moment.

VREI multi bani, casa mare, functie inalta. DAI anii si sanatatea si poate ca tot nu e suficient.

Adevarul nu-ti CONVINE. Stiu, e dur. Iti PLACE o minciuna frumoasa.

Te INTALNESTI cu prietenii. Si FUGI repede de ei ca ai treburi, nu?

Nu PLANGI, tu esti un dur. Nici nu ai voie. Dar in tine-ti sufletul SE RUPE.

Tu trebuie sa decizi intre forma si continut. Ai ALES forma. Esti superficial. Cum e freza lu’ ala! Ce naspa-i cravata lui celalalt. Uite, si pe ala cum se balbaie!

SAPI transee in juru-ti si inalti ziduri. Te TEMI.

Iti IEI SUTURILE de la cei mai puternici ca tine. Iti PARE JUST sa faci la fel cu cei mai slabi ca tine. Si o faci negresit.

ESTI singur. Dar TE AFLI intre sute de oameni.

Tocmai m-am intors de la Istanbul…

Istanbul nu e Paris, nici Munchen. Nu e nici Barcelona, nici Roma. Nu prea gasesti asemanari intre ele. E un oras cu o istorie bogata, plin de moschei si de alte cladiri vechi si interesante; e un oras aglomerat care poate parea haotic, dar pe care doar cel care merge acolo si patrunde in atmosfera locurilor il poate intelege. Un oras negustoresc – de cateva secole bune – in care toti au ceva de vandut, un oras in care turist fiind e greu sa-ti dai seama care-i pretul corect si-n care negocierea e o arta si o necesitate. E un oras in care, surprinzator, te simti in siguranta, spun “surprinzator” pentru ca la cei 13 milioane de locuitori pe care-i are – din acest punct de vedere, cel mai mare oras al Europei si al cincilea in lume – sunt o gramada de saraci (foarte putini-s cersetori), dar nu am vazut pe nici unul sa puna mana pe ceva ce nu era al lui desi am iesit de mai multe ori in afara zonelor turistice si am petrecut pe strazi si pana la 12-2 noaptea. E un oras diferit.

E capitala europeana anul acesta. Si se vede de ce.

Capitala europeana 2010 (Avrupa Kultur Baskenti)

Poza: Istanbul, 19 august 2010.

Am gasit azi un plic cu fotografii alb-negru, mare parte, cu mine si cu sora mea. Poze vechi reprezentand evenimente ale vietii noastre de copii: serbari scolare la care amandoi eram premianti, dansuri populare sau de la colindat, zile de nastere. Printre ele si o poza cu o idee stranie a parintilor, probabil, de a ma poza complet gol stand cu fata in jos pe vremea cand eram un bebelus care radea frumos.

Acolo, undeva, candva au fost niste ani frumosi.

Eu cu sora mea, acum mult timp.

ABBA – I have a dream.

Terminarea studiilor inseamna incheierea unui ciclu din viata. E al naibii de straniu cat de repede trec anii si cat de tarziu putem realiza ceea ce lasam in urma. Aceasta nostalgie e o tristete, daca vreti, logica pentru ca cei mai frumosi ani sunt anii tineretii, anii in care studiezi si esti inconjurat de oameni diversi: colegi cu personalitati diferite, profesori care mai de care, familie, prieteni, cei de la clubul de expeditii montane sau cei de dansuri. Pentru altii, se mai adauga colegii de munca. Incheierea anilor de studiu face ca universul tau sa se micsoreze si preocuparile-ti devin stereotipe si interesate. Raman in urma amintirile tineretii tale trecatoare, fericite sau mai putin, care odata cu scurgerea timpului se vor deteriora.

Serile innorate sunt o adevarata placere pentru mine. Acele culori inchise, de contrast intre cerul aproape negru si verdele copacilor, sunt ceva fantastic. Ceva care-ti incanta privirea si sufletul, te indeamna la meditatie si la o plimbare in care sa pierzi numarul strazilor si al minutelor.

Poza: Brasov, 19 iunie 2010.

Nightlosers – Nu mai plange, baby!

Imi plac cartile vechi, cele care au trecut prin mana mai multor cititori, cele cumparate de la anticariate. Paginile sunt galbene, colturile tocite, iar pe alocuri, insemnari cu pixul ori cu creionul al celor ce au avut onoarea ce a citi cartea inaintea mea. Astfel de carti au un miros al lor, o viata a lor si constituie o relatie intre toti cei care au citit cartea. Au ceva ceea ce le confera unicitate.

Poza: Paris, 30 octombrie 2010.

Ploaia este sarutul umed al cerului cu pamantul.

Ploaia purifica aerul.

Ploaia este apa. Si apa este viata.

Ploaia indeamna la meditare.

Ploaia se contopeste cu lacrimile noastre in asa mod incat ceilalti sa nu-si dea seama de aceasta.

E minunata ploaia!

Luata de aici.

Norah Jones – Rain.

In zilele scarbavnice in care traim, in care tot mai multi atenteaza, in special, la sanatatea ta mintala, prietenii, iesirile cu ei,  destainuirile sau planurile facute cu ei sunt ca o insula placuta pe care stai relaxat, fara temeri si fara stres.

Prietenii sunt acei oameni cu care faci cele mai tari calatorii si cu care te distrezi bine. Prietenii iti vin repede acasa daca-ti bubuie calculatorul si trebuie sa termini un proiect cu termen de predare maine; ei vin cu componente, softuri sau chiar laptop pentru a ti-l imprumuta si a-ti putea termina treaba. Prietenii sunt aceia care racit fiind, se intereseaza de starea ta, iar daca esti internat in spital, ei vin la tine si iti alina singuratatea, iar mana lor calda si vorba buna face mai mult decat pastilele acelor doctori. Un prieten bun, sta langa tine cand plangi si-ti sterge lacrimile, iar apoi incearca sa-ti provoace un zambet timid.

Si, totusi… prietenii se muta; unii se muta la New York, iar tu ramai in chestia asta careia-i se “tara”. Altii se schimba, se indeparteaza si tu stii asta, desi nimeni nu o rosteste (inca), iar inaintarea in timp ii gaseste departe. Altii se insoara si-si schimba in mod obiectiv prioritatile. Unii te mai suna din cand in cand ca sa-ti ceara ajutorul (si doar atunci) sau la ziua de nastere pe care le-a amintit-o vreun email automat de la vreo retea de socializare.

Si, uite asa, in jocul idilic al vietii, prietenii se schimba; azi sunt cu tine, maine sunt departe de tine. Dar asta-i viata! Pierzi prieteni, castigi altii cu putin noroc. Dar nu e chiar noroc, e vorba mai mult de seriozitate si respect…

Poza: Muntele Postavarul, 8 iulie 2007.

Spitalul de urgenta – Prietenii.

Ma doare capul, dar ma simt mai bine decat oricand. E liniste, afara ploua si meditez.

Ma gandesc la anii petrecuti la bunici. Ma gandesc ca eram mic si doream sa fiu mare. Si faceam planuri pentru ce-o sa fac cand voi fi mare. Am dorit sa ma fac presedintele Romaniei (poate chiar si al SUA), aviator, fotbalist, avocat precum in “Ally McBeal“, primar, om de afaceri. Evident, niciun plan nu mi s-a implinit, dar aceste visari, aceste iluzii mi-au facut viata mai frumoasa. Acum, cand ma gandesc la cate debitam si cate prostii croiam, rad, dar rad cu nostalgie si as vrea sa am iar acea varsta.

Ma gandesc ca anii de liceu au trecut ca-ntr-o visare, iar anii de facultate au trecut si mai repede de atat umbland intre cladirile unde se tineau cursurile, joburi si micile distractii. Ma gandesc ca nimic nu e nimic si tot ceea ce conteaza este prezentul asa cum este el. Orice incheiere al unui ciclu, aduce fiinta mai aproape de sfarsitu-i. Azi esti frumos si tanar, maine esti cocosat, urat si uitat de toti, iar poimaine mori. Cand naiba am ajuns la varsta pe care-o am?!

Viata e o chestie care cere alegeri in fiecare zi si facem alegeri in fiecare zi pentru ca si decizia de a nu face nimic este tot o alegere. Ma gandesc ca programam intalniri, concerte sau concedii pe care le asteptam cu multa nerabdare ca si cand celelalte lucruri n-ar mai conta si sarim repede peste “etapele intermediare”. Fugim si nu stim nici daca am trecut pe langa un copac inflorit sau pe langa o batrana amarata. Fugim incat nici nu stim in ce zi suntem; si zilele fug de noi. Si, realizam tarziu ca nimicurile nu exista, ci sunt doar lucruri importante pe care nu le constientizam.

Poza: Muntii Trascau, 30 noiembrie 2009.

Ombladon – Daca pozele ar vorbi